Un ”cucuriguu” lung și ascuțit ne-a trezit la realitate duminică dimineața la ora 7. Am coborât din pat în vîrful picioarelor, am deschis fereastra și în secunda următoare am avut parte de unul dintre cele mai bune momente ale zilei.

O priveliște încântătoare m-a făcut să deschid ochii mari și să rămân pentru câteva secunde nemișcată. Un val de ceață subțire aluneca peste dealurile verzi, strecurându-se încet printre copaci și gospodării.

N-am avut camera la mine, o lăsasem în mașină și până aș fi adus-o, ceața s-ar fi risipit, așa că am tras aer adânc în piept și am lăsat natura să-mi retrezească simțurile adormite de prea mult stat în București.

Ne-am cazat la Casa Folea pentru prima dată. Deși apare pe google ca fiind cabană, e mai degrabă o combinație între pensiune și cabană. Camerele sunt curate, toaletele pe hol iar mâncarea pregătită de soția domnului Iosif Folea e delicioasă.

Per ansamblu, raportul preț-calitate a fost bun. Nu ne-am dus acolo cu așteptări și pretenții mari, așa că n-a fost nimic care să ne dezamăgească. Din contră, zona în care este amplasată Casa Folea e superbă, la marginea satului Peștera, aproape de pădure, iar în apropiere se văd răsfirate ici-colea pe dealuri, câteva gospodării.

Micul dejun era stabilit pentru ora 9, apoi urma să începem o nouă sesiune de hăirupeală în grup, după ce cu o zi înainte ne făcusem încălzirea urcând de la Fântâna lui Botorog până la Cabana Curmătura.

Și dacă tot veni vorba, atenție la drumul de la Fântâna lui Botorog spre satul Peștera, care este foarte prost, neasfaltat și plin de gropi.

La un moment dat a trebuit să coborâm din mașină ca să putem trece peste o ditamai groapa. Așa că dacă nu aveți o mașină 4×4, e de preferat drumul care trece prin Zărnești, care chiar dacă ocolește, e asfaltat.

Traseul spre Refugiul Grind l-am început de la Casa Folea, iar după doi pași am cotit stânga, la indicațiile marcajului cu cruce roșie, pe care l-am urmărit până în zona La Table. De acolo ne-am ghidat după banda roșie, până sus, la refugiu.

Casa Folea-Șaua Joaca

Cu o seară înainte l-am întrebat pe domnul Folea despre dificultatea traseului spre Refugiul Grind, iar răspunsul lui a venit aproape instantaneu -”E o nimica toată!”  Acum, după ce l-am parcurs, n-aș spune totuși că a fost o nimica toată, dar parcă nici nu ne-a omorât. 🙂

Am lăsat în urmă satul Peștera și chiar dacă am început să urcăm după prima cotitură, ne-am concentrat atenția pe frumusețea din jurul nostru, pe florile superbe de câmp și pe dealurile verzi, presărate cu câteva căsuțe, peste care lumina soarelui cădea ca un reflector.

După primul urcuș peisajul s-a schimbat. Brazii înalți au luat locul foiaselor și simțeam cum natura începea să se dezvăluie înaintea noastră.

A urmat o porțiune dreaptă, apoi într-un timp destul de scurt am ajuns în Șaua Joaca și am văzut pentru prima dată crestele Pietrei Craiului.

Poiana era plină de fluturi negri cu buline portocalii, care ne însoțeau și chiar se așezau pe noi. Voiam să-i fotografiez, dar până eram eu gata, ei zburau în altă parte, așa că am început să-i urmăresc…. eu fugeam după ei și ei de mine. 🙂 În scurt timp am capitulat, fără nici un rezultat.

Tot aici, în Șaua Joaca, am dat peste două exemplare de porci domestici care s-au desprins din cireada care tocmai traversa poiana, ca să alerge după drumeți, speriindu-i.

Recunosc că la început m-am amuzat pentru că nu înțelegeam exact ce se întâmplă și n-am mai întâlnit până acum porci agresivi, dar când am văzut că se îndreaptă spre noi în viteză m-am echipat cu primul băț care mi-a ieșit în cale și ne-am lăsat cu toții pe vine în spatele câtorva uscăciuni. Nu s-au apropiat prea mult, ne-au mirosit de la distanță grohăind urât, apoi s-au îndepărtat pentru că altceva le atrăsese atenția.

Ne-am continuat drumul și am trecut iar printr-o porțiune scurtă de pădure, ca printr-un tunel, apoi, după ce am ieșit, ne-am întâlnit față-n față cu muntele.

La Table-Refugiul Grind

A urmat un drum coborâtor spre La Table și atunci m-a apucat pentru prima dată revolta la vederea peisajului dezolant.

Porțiuni întregi defrișate, sute, mii de brazi rași de pe fața pământului. Citisem postări despre defrișările masive din Piatra Craiului și nu numai, dar nu apucasem să văd cu ochii mei. În cap îmi suna replica aceea care la un moment dat mă deranja, dar acum mi s-a părut justă: ”România e o țară frumoasă…păcat că-i locuită”. 

Din zona La Table, indicatorul ne-a arătat direcția stânga, așa că am cotit cuminți urmărind de aici banda roșie și nu ne-am mai oprit decât la izvor, ca să ne umplem sticlele cu apă proaspătă și să ne rehidratăm.

Marcajele sunt mai rare în zona aceasta și cred că din cauza defrișărilor. Am urcat printr-o porțiune cu multe uscăciuni și priveliști supărătoare, iar aici revolta a atins cota maximă.

Un proverb atribuit triburilor amerindiene care se potrivește foarte bine zilelor noastre sună cam așa: ”Doar atunci când ultimul copac va fi fost doborât, doar atunci când ultimul râu va fi fost otrăvit, doar atunci când ultimul pește va fi fost prins… atunci și doar atunci vă veţi da seama că banii nu pot fi mâncați”. Personal, sper să realizăm lucrul acesta înainte de a fi prea târziu.

Traseul nostru a continuat din nou prin pădure, unde un alt indicator ne-a anunțat că ne apropiem de refugiu.

Am început un urcuș mai abrupt, printre pietre și la un moment dat, din neațenție era să călcăm peste un grup de fluturi care stăteau fix în mijlocul drumului și forfoteau fără să se simtă deranjați de picioroangele care treceau pe lângă sau pe deasupra lor.

Chiar n-am înțeles ce căutau aici, în mijlocul pădurii, însă a fost bine că ne-au ieşit în cale, am avut un motiv în plus să mai facem un popas.

După aproximativ o jumătate de oră am ieșit la lumină, în poiana din zona refugiului, de unde un ultim urcuș abrupt, pe o cărare abia vizibilă din cauza ierbii înalte, ne-a dus cu respirația întretăiată și limba scoasă de-un cot, până în fața Refugiului Grind.

Ne-am așezat în iarbă la baza stâncilor, alături de alte grupuri și ne-am odihnit picioarele după cele 3 ore de drumeție.

Am mâncat ce aveam prin rucsaci, apoi am lăsat vântul și norii să ne vorbească. Începuse să se înnoreze, dar din când în când soarele mai arunca câte o rază luminoasă spre vârfurile brazilor.

În iarbă, flori minunate ne atrăgeau atenția și ne dezmierdau simțurile. Efortul a meritat din plin, muntele ne-a răsplătit, ca de fiecare dată generos, cu frumusețe, măreție și liniște.

Am întâlnit câțiva tineri care coborau de pe creastă și stând la taclale, ne-au povestit cum s-a simțit la cort, furtuna de peste noapte. Dimineața când s-au trezit și au deschis cortul au fost întâmpinați de vreo 10-15 capre de negre cu pui, așa că au uitat că în cort era apă iar ei erau înghețati.

Interesantă experiență, dar oricât de mult mi-aș dori să văd live caprele negre, nu sunt (încă) pregătită pentru așa ceva.

Drumul de întoarcere

Coborârea nici n-am simțit-o. Mi s-a părut că acum am plecat și…deja am ajuns. Pe drum ne-am întâlnit cu câțiva bicicliști care trudeau la o competiție MTB. I-am încurajat și în sinea mea i-am admirat pentru voință și efort.

Ajunși înapoi în satul Peștera, am mai făcut o ședință foto, că prea frumos arăta totul în jurul nostru, apoi ne-am oprit la Casa Folea, unde domnul Iosif ne aștepta cu prânzul aranjat în foișor, bulz cu cârnați și murături. Cum să refuzi așa bunătăți, după o plimbare pe munte care face să-ți crească apetitul.

După masă am mai lenevit puțin, apoi cu un pas înainte și doi înapoi, ne-am adunat lucrurile ca să putem pleca spre București, după ce ne-am luat la revedere de la toată familia.

Și chiar dacă abia am ajuns acasă simt că vreau să mă întorc înapoi la serile petrecute în curte, sub lumina stelelor și la diminețile cețoase cu fundal de ”cucurigu”, la munții minunați și la poienile cu fluturi, acolo unde ne-am simțit ca ”pe-un picior de plai (Crai )/ pe-o gură de rai.

CITEȘTE ȘI:
Cabana Babele-Crucea Caraiman
Gura Diham-Poiana Izvoarelor cu ploaie și ceață