Deși era o dimineață senină, prognoza meteo suna amenințător –”ploi cu descărcări electrice și vânt puternic începând cu ora 11”.

Ne-am luat totuși inima în dinți (și bine am făcut) și la ora 9 fix am fost în fața telescaunului din Borșa. Ne-am aliniat frumos doi câte doi și imediat am început urcarea spre stână, trecând în liniște pe deasupra brazilor.

Aerul era rece așa că mi-am tras gluga peste cap și m-am înfășurat mai bine în pătura pe care o primisem la plecare. Simțeam trepidațiile zgomotoase ale barelor de metal la fiecare nod al firelor de telescaun și pentru câteva minute mi-am lăsat imaginația să născocească scenarii exagerate, asemănătoare celui din filmul Frozen.

Noroc că urcarea a fost scurtă. În aproximativ 20 minute am pus din nou picioarele pe pământul plin de rouă și ne-am pregătit pentru mult așteptatul traseu la Cascada Cailor și Lacul Știol.

Programul telescaunului din Borșa

Telescaunul din Borșa funcționează între orele 9-18, iar prețul este de 30 de lei dus-întors. E bine de știut că acesta nu pornește pentru un grup mai mic de 10 persoane, însă lumea se strânge mereu, așa că n-ar trebui să întâmpini probleme. Mai multe detalii despre telescaunul din Borșa găsești aici.

Traseu la Cascada Cailor

La coborâre din telescaun mi-au atras atenția mesele acelea din lemn, unde mă vedeam oprită la un picnic, numai că fiind stresați de vremea care urma să se strice n-am stat, ne-am văzut de drum și ne-am propus ca la întoarcere să ne odihnim picioarele pe una din băncuțe.

De la telescaun am mers drept înainte până la bifurcația semnalizată, de unde spre dreapta se intră pe un scurt traseu la Cascada Cailor, iar la stânga începe traseul spre Lacul Știol.

Ne-am hotărât să începem cu scurtul traseu la Cascada Cailor, apoi să ne întoarcem și să-l abordăm pe cel care duce spre Lacul Știol. Așa că am intrat în pădure și după aproximativ o jumătate de oră am ajuns la baza cascadei.

Despre Cascada Cailor

Înaltă de 90 de metri, cu căderi de apă în trepte, Cascada Cailor este cea mai mare din România și are propria ei legendă de la care i s-a păstrat și numele.

Aceasta face referire la o herghelie de cai încolțită de un urs într-un loc strâmt deasupra cascadei, care neavând altă posibilitate de scăpare a căzut în hău, oferindu-i prădătorului o captură pe cinste.

Ne-am apropiat cât am putut de mult ca să simțim cum vaporii de apă ne udă fața și după câteva poze ne-am îndreptat spre Lacul Știol.

Traseu spre Lacul Știol

Am făcut cale întoarsă până la bifurcație, apoi am urmat săgeata și am intrat pe un drum forestier. La Știol se poate ajunge și de la Cascada Cailor, urmărind triunghiul roșu, însă traseul este greu, recomandat numai celor bine antrenați.

Liniște, cer senin și peisaje uimitoare, așa a început frumosul nostru traseu spre Lacul Știol.

La un moment dat am întâlnit un indicator dubios care ne arăta că trebuie să părăsim drumul forestier și să intrăm pe o potecă îngustă care mergea spre pădure. La început am șovăit, dar după câteva minute ne-am hotărât să urmăm totuși săgeata.

Aceasta a fost porțiunea de drum pe care am străbătut-o în grabă, gândindu-mă tot timpul că poate ar trebui să ne întoarcem. Am traversat un pârâiaș, apoi am intrat în pădurea deasă pe o cărare fără prea multă vizibilitate.

Am mers cu inima cam strânsă, noroc că nu a durat foarte mult și am ieșit în Poiana Știol, unde am respirat ușurată. N-aș putea spune exact de ce am fost încordată pentru că nu ne-am aflat în nici un fel de pericol, dar mintea umană poate născoci multe.

Sus bătea vântul, acel vânt anunțat la meteo, care mai, mai, să ne ridice. Ne-am oprit ca să citim indicatoarele, apoi am continuat pe un drum bolovănos traseul către Lacul Știol sau Izvorul Bistriței Aurii, cum i se mai spune.

Aici am întâlnit primele fețe de oameni, doi tineri care se întorceau de la Știol…și noi care credeam că suntem primii.

Am străbătut drumul care duce spre căldarea Gărgălău călcând, când pe pietre, când pe o iarbă moale și galbenă de-ți venea să te oprești la stat, dacă n-ar fi bătut vântul așa rău. O cireadă de văcuțe blânde și pașnice ne-a completat peisajul vizual și sonor, cu mugete și sunete de tălăngi.

A urmat o porțiune cu jnepeniș și afine din care ne-am înfruptat din mers, apoi ultimul urcuș ne-a dus până la locul de unde puteam privi în sfârșit lacul strălucitor în bătaia soarelui. Lacul Știol este un lac glaciar format în urma încălzirii climei și topirii ghețarilor din văile masivelor muntoase.

Am coborât cu un ochi la lac și altul la tufele de afine din care mai culegeam câte o boabă, două, pe care să le putem combina cu biscuiții din rucsac la masa de prânz. Ne-am oprit pe marginea lacului și ne-am așezat cu fața spre soare și spre Gărgălău ca să ne odihnim.

Cerul era superb, iar norii se mișcau cu repeziciune schimbându-și mereu formele. Chiar mă gândeam că vremea i-a păcălit iar pe cei de la meteo și-mi plăcea ideea asta ușor ironică. Speram doar ca acum să nu ne păcălească și pe noi. Ar fi fost o ironie și mai mare ca după ce ne-am amuzat pe seama lor, s-o pățim noi.

Traseu la Cascada Cailor și Lacul Știol-drumul de întoarcere

La întoarcere ne-am bucurat de aceleași peisaje frumoase, ba chiar mai frumoase datorită cerului și norilor. O mulțime de oameni veneau acum spre lac, iar eu nu puteam decât să mă bucur, gândindu-mă că cine se trezește de dimineață evită aglomerația.

Încet, încet, începea să se înnoreze. Când am ajuns în Poiana Știol, cerul era complet acoperit de nori.

N-am mai luat-o prin pădure ci pe drumul forestier pe care ar fi trebuit să venim de prima dată, dar deh, puțină diversitate nu strică. Acesta face un ocol vizibil pe platou, așa că l-am scurtat luând-o printr-o întindere imensă de iarbă galbenă și foșnitoare, apoi am revenit și l-am urmat fidel până la telescaunul din Borșa.

Aici mi s-a îndeplinit dorința de dimineață. Mesele la care visam să mă opresc erau libere pentru că afară se întunecase de-a binelea și lumea se înghesuia să coboare. Ne-am așezat în tihnă și ne-am scuturat bocancii.

Ideea unui traseu la Cascada Cailor și Lacul Știol se dovedise a fi minunată. Ziua noastră se încheia cu mulțumirea de a fi văzut două locuri frumoase din România.

Ne-am odihnit, am savurat câte un ”Făgăraș” în Munții Rodnei, apoi după ce am cumpărat bilete pentru coborâre ne-am îmbarcat.

Am ajuns acasă fără să fie nevoie să folosim pelerinele. N-a plouat deloc până la sfârșitul zilei, însă norii au rămas pe cer până după asfințit.

CITEȘTE ȘI:

Cu Mocanița pe Valea Vaserului

Traseu la Crucea Caraimanului

Gura Diham-Cabana Diham